KINETO ORADEA

Vă doresc tuturor Paşte fericit şi multă bucurie!

Un exemplu. Perfectibil. Sau ce mi-am propus eu când eram student. Poate şi prin prisma faptului că am pus întotdeauna un mare accent pe a învăţa singur, adică pe a fi autodidact, îmi permit să vă recomand o reţetă de succes, pe care eu o consider eficientă. Aş minţi dacă aş spune că e numai creaţia mea. Nu, ea conţine influenţa tuturor profesorilor buni pe care i-am avut, dacă stau să mă gândesc bine, încă din şcoala generală. Pentru că profesorul bun nu e numai cel care te învaţă, ci cel care îţi spune ce te aşteaptă, de ce te vei lovi, la ce îţi va folosi să înveţi aia şi aia şi aşa mai departe. Hai s-o luăm profesional. Cine vrea să fie un bun kinetoterapeut trebuie în primul rând să ştie bine anatomia care i s-a predat în şcoală, fiz-pat şi apoi kinetoterapia în afecţiuni ale diferitelor aparate şi sisteme. Poate că neurologia e cea mai importantă. Aşa spun alţii, iar eu subscriu. Masajul e altă parte importantă pentru cei aflaţi la început de drum (marele nostru specialist şi prieten, dr. Tudor Sbenghe spunea în stilu-i caracteristic “Mă, dacă mergeţi în America, în primele luni veţi trăi din masaj. E o mare prostie să nu ştiţi aşa ceva!”. Dacă ai puterea de a învăţa la nivelul notei 8 (pentru că nu avem alte criterii de evaluare) tot ceea ce ţi se predă în facultate ai fenomenalul avantaj de a te putea orienta în funcţie de piaţă, nu în funcţie de propria neputinţă. Adică aplici pentru orice slujbă, nu spui: “din păcate, nu prea sunt pregătit în domeniul ăsta, m-am axat mai mult pe…” Pentru că răspunsul va fi întotdeauna: “La revedere, vă mai sunăm noi…” Fac o paranteză şi vobesc despre kinetoterapeutul român, adică “orchestră”, cel care ştie din toate câte ceva. E foarte bine să fii aşa la început, până poţi să-ţi alegi drumul. Fiindcă s-ar putea să-ţi vină o ofertă exact pe ceea ce eşti slab pregătit pentru că ţi-a spus cineva să înveţi numai aia şi aia, aialaltă nu. Şi ce faci? La americani sau vesticii europeni kinetoterapeuţii sunt mai specializaţi. La noi asta nu se întâmplă, ai noştri trebuie să lucreze cu toate tipurile de afecţiuni. Asta nu înseamnă că sunt mai slabi. Să nu credeţi niciodată că sunteţi mai slabi decât alţi colegi din alte ţări. Oricum nu trebuie să fiţi niciodată altceva decât o operă în devenire şi nu un produs finit. Un alt aspect pe care foarte bine l-a subliniat Corina este pregătirea de după absolvire. Dacă te scufunzi undeva şi nu mai citeşti nimic, nu participi la niciun curs de pregătire, nu prea mai progresezi. Cursurile astea costă, dar în timp îţi scoţi investiţia. Participaţi deci la cât mai multe şi cât mai interesante: Kinesiotaping, Vojta, Bobath, McKenzie şi multe altele care nu-mi vin în minte chiar acum. Apoi deloc de neglijat după’ părerea mea este cealaltă pregătire, căreia îmi permit să-i spun simplu psihologia vieţii cotidiene. Între doi oameni la fel de bine pregătiţi profesional va prima întotdeauna cel care are un bagaj mai vast de cunoştinţe despre natura umană în general. Citiţi pe blogul ăsta la un post anterior despre nişte cărţi pe care le-am recomandat, literatură motivaţională. O să spună unii: “Ce vorbeşte ăsta? Bate câmpii! De ce să citesc eu prostiile alea?” Pentru că profesionalismul pur şi simplu nu ajunge. Trebuie să ştii să-l îmbraci frumos. Pentru că vinzi, de fapt, nişte servicii. Eu v-aş recomanda şi noţiuni solide de cultură generală, artă, istorie, chiar religie (dar nu fanatism) pentru bărbaţi cunoştinţe din sport (fotbal, tenis, handbal, baschet, atletism şi oricare altele de oarecare notorietate), deoarece mai trebuie şi să discutaţi cu pacienţii şi o impresie bună, a unui om nu numai bine pregătit, ci şi cult vă va propulsa direct la ţintă, adică în inimile lor. Hai să mai dăm câteva exemple care mie îmi plac: Limbajul trupului (ca să vă daţi seama de diferenţa dintre ce spune şi ce crede cineva după felul în care stă sau se mişcă), Arta conversaţiei (ca să puteţi citi printre rânduri şi să aveţi un enorm avantaj), Ce ne dezvăluie faţa (chiar dacă credeţi că lucrările lui Lombroso sau Alan Pease sunt prostii, citiţi-le şi aplicaţi-le pe 100 de oameni, adică verificaţi feţele a 100 de persoane pe care le cunoaşteţi, trageţi concluziiile şi iar aveţi un avantaj enorm faţă de alţii). Pentru că de fapt despre asta-i vorba. De a fi SPECIALI. Exemplul cel mai concludent este Condoleeza. Mărturisesc că nu ştiu dacă am văzut în viaţa mea vreo negresă mai urâtă. Dar… Condoleeza e sus de tot. De ce? Pentru că a avut nişte părinţi care au ştiut exact de unde pleacă bambina lor şi au făcut în aşa fel încât ea să se oprească numai sus de tot. Adică au făcut-o specială. I-au evaluat devreme atuurile şi i-au hipertrofiat calităţile. A apărut o carte despre ea la Curtea Veche, o recomand la modul cel mai serios. Dar dacă ştiţi câte ceva despre zodii cu ce vă dăunează? Fără să cădeţi în fanatism, evident. Şi fără să transformaţi aceste cunoştinţe în prejudecăţi. Şi ultimul ingredient… limbile străine. Limbile, nu limba, atenţie. Când eram student, profesorul Marcu ne spunea că dacă la terminarea facultăţii nu vom şti două limbi străine avem un handicap. Avea dreptate. Asta nu înseamnă că cine nu ştie două limbi străine are vreun handicap neapărat (adică vreo manifestare socială a acestei lipse de cunoştinţe). Nu. Însă cine ţinteşte sus acum, cine vrea foarte mult de la el şi cine se pregăteşte pentru piaţa muncii în situaţia actuală şi nu ştie cel puţin două (de circulaţie internaţională!!!), mai bine stă acasă. Pentru că şansele de a reuşi rămân la voia întâmplării sau a celui de sus. Karl Albrecht face mereu analogii între oameni şi computere, mai mult între creiere şi computere. Şi atunci de ce să aveţi un sistem de operare de acum 10 ani? De ce să nu-l aveţi pe cel mai nou sau pe cel mai performant? De ce să nu adăugaţi maximum de memorie RAM? Adică de ce să nu fiţi foarte bine pregătiţi, foarte speciali, de excepţie? Deci, definitely, limbi străine. Vorbite de minimum nota 8. Şi scrise la fel. Adică învăţate cu eforturi. Şi nu una. Cel puţin două. Avantajele sunt foarte mari. Care să fie avantajele acelea?  Poţi comunica, poţi lucra în ţări unde se plăteşte bine (voluntariatul şi slujbele slab plătite trebuie să fie numai o treaptă, începutul, după ce eşti bine pregătit şi ai experienţă trebuie să ţinteşti cât mai sus). Poţi participa la cursuri ţinute în limbi străine, poţi participa la sesiuni şi congrese internaţionale, poţi citit literatură de specialitate, poţi face studii în alte ţări. Şi poţi face impresie. Să nu mă înţelegeţi greşit. E foarte important să faci bine oamenilor. Banul nu trebuie să primeze. Dar nici nu te poţi lipsi de el. Şi atunci? Ce aţi alege între un salariu de 300 de euro şi unul de 2000? Serios? Pe cel de 2000? Aşa ziceam şi eu. Ei bine, când cineva se uita pe CV-ul tău şi vede că ştii câteva limbi străine, ai la activ câteva cursuri făcute după absolvire şi eşti o persoană care dă nişte răspunsuri din care reiese o profundă cunoaştere a naturii umane, nu are decât o singură alegere. Să te angajeze. Imediat dacă se poate. Asta dacă nu vrei să-ţi deschizi un cabinet (vezi cazul Nelu Scrofan în Spania, un mare exemplu pentru noi toţi). Deci schema de bază e că trebuie să aveţi pretenţii mari de la voi. Să vă cereţi mult astăzi pentru ca viaţa să vă dea şi mai mult mâine. Şi să nu uitaţi că înfrângerea de azi este doar primul pas spre victoria de mâine (asta dacă nu eşti în Afganistan sau Irak). Aşa a spus Nicolae Iorga. Voi să-mi spuneţi ce aţi mai adăuga la reţeta asta în afară de cunoştinţele despre computere, internet etc, pe care le-am omis, dar care în zilele noastre sunt cel puţin la fel de importante ca celelalte. Aştept păreri, mai ales de la cei care lucrează în străinătate, nu uitaţi că fiecare student de la kineto are speranţa asta în suflet, chiar dacă unii nu recunosc nici faţă de ei. Toţi vor să lucreze afară. Şi, poate din păcate, e ceva normal. Iar blogul ăsta se vrea o punte. Un pod peste o prăpastie care înainte exista între cei de aici şi cei de acolo. Pe care trebuie s-o trecem.

Unul/una dintre voi a căutat în Google folosind exact această expresie. Nu ştiu ce a vrut să afle, dar a fost un moment de inspiraţie. Sau cel puţin mie mi-a dat o idee. Hai să vedem, câte tipuri există? Şi în funcţie de ce evaluăm aceste tipuri? Accelerat (nu personal) împart kinetoterapeuţii în două tipuri, de succes şi fără succes. În mare, evident. Poate discutăm şi ce înseamnă succesul în meseria asta, pentru că pariez că sunt posibile foarte multe interpretări. Succes din care punct de vedere? Al eficacităţii tratamentului, al banilor câştigaţi, al cărţilor scrise? Comentarii aşteptăm. Cu nerăbdare.