Dacă daţi click pe linkul ăsta veţi găsi o ofertă de muncă în kineto. http://www.ejobs.ro/user/locuri-de-munca/kinetoterapeut/273572 Mulţumiţi-i Corinei Matei, e ideea ei.
Arhivă pentru mai, 2008
NASTRATIN
Îmi place Nastratin Hogea. Definitely. Mi-a plăcut dintotdeauna. M-a fascinat, chiar dacă nu am citit până acum traducerile lui Tony Pann, care are şi el un merit fenomenal la aducerea la viaţa în dulcele nostru grai a cuvintelor unuia dintre cei mai interesanţi şi realişti oameni din câţi au fost vreodată. Şi mai plini de umor. Un umor viu, însă fin, de altădată, dar oarecum mereu actual. Tony nu e “traduttore-tradittore”, poate că a mai pus scheme şi de la el, cred că era o adevărată colecţie “traista cu poveşti”. Strălucitor.
Nastratin Hogea e cel care l-a îmbunat până şi pe crudul Timur Lenk, cel care ţinea oamenii “între teamă şi speranţă”. Marele autor contemporan Karl Albrecht îl dă exemplu în una dintre cele mai bune cărţi ale sale, despre care voi vorbi în curând. Chiar dacă la americani Hogea nost’ e Mulla Nassrudin. Puteţi citi ceva de Nastratin aici: http://poezii.t2i.info/anton-pann/pana-la-anul-or-magarul-or-samarul/ Sau asta: http://poezii.t2i.info/anton-pann/casca-ochii-la-tocmeala-iar-nu-dupa-ce-te-nsala/ Mie mi-au plăcut mai multe, le puteţi citi pe sait. Comentarii aşteptăm!
The Old Scot and the Romanian Gipsies
După cum probabil v-aţi dat seama, The Old Scot(sman) era bunul meu prieten Alan. Care călătorea odată cu tramvaiul prin zona Cantemir-Nufărul. Alb şi aerian. Bine îmbrăcat, genul “hăsta are love la el”. Aşa l-or fi recepţionat vreo şapte-opt ţigani 3 bărbaţi, restul puradei şi pirande, care mergeau şi ei pe aceeaşi rută şi care reuşiseră să golească aproape complet un vagon de călători (remorca). Cum, de ce? Ultimele lor duşuri fuseseră făcute pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Parcă-i văd (eu ştiu totul doar din povestea lui). “Pralo, hăsta-i a nost!” El era la ora aceea un tip cam la 70 de ani, cu un fizic să-i zicem de trecător. Comun. Au vrut să-i ia portofelul, şi-au dat seama cu viclenia specifică rasei lor că e vorba de un străin, de cineva nou pe aici. S-au aruncat ca vulturii asupra lui. Mare greşeală! Scoţianul făcuse armata în Germania de Est şi trăise 17 ani în Kenya printre negri. Aşa că ştia ce are de făcut. Ţiganii, zicea el, ca şi africanii, nu se organizează bine, atacă haotic, nu gândesc. Au o anume inerţie, se nasc gata obosiţi. Au încercat să-i scoată portofelul din buzunar, dar el fără să emită vreun sunet a început să dea cu pumnii în stânga şi-n dreapta. Dădea tare, îmi amintesc şi acum cum m-a lovit pe mine cu mingea la un meci de tenis. Am avut dureri vreo două zile. Avea o forţă incredibilă pentru cineva de vârsta lui. A dat şi în pirande, n-avea ce face. A primit şi el nişte palme combinate cu zgârieturi şi chirăieli, dar în scurt timp ţiganii au dat înapoi. Au văzut că nu merge repede şi au cedat. Cred că şi-au imaginat că au în faţa lor vreun poliţist pensionar care ştie şi box. Sau cine ştie ce nebun care n-avea de lucru. Sau ce le-o mai fi trecut prin mintea lor “a ţigănească”. Nu i-au furat nimic. A rămas cu paşaportul şi portofelul intacte, chiar dacă şi le-a cules de pe jos pentru că le scăpase în toiul luptei. Mi-a povestit foarte mândru că “nu ştiau the gipsies (balaoacheşii) cu cine au de-a face…”. Sigur că au mai văzut şi alţi oameni scenele, sigur că ţiganii erau mărunţei, amărâţi, probabil flămânzi şi extrem de curajoşi, după cum bine ştim noi ce le poate pielea, dar ideea de a lupta (to fight) într-o asemenea situaţie mi s-a părut de-a dreptul deosebită. “I punched in the nose the one who seemed to be the boss”. Deci nu numai tupeu, ci şi strategie. Inteligenţă. Curaj. Mi-a spus că dacă un grup de asemenea oameni se apropie de tine şi te-ai prins ce intenţii au, trebuie să dai cât poţi în cel care pare şeful. Ştia el ce ştia. Poate avea experienţe cu africanii… Mi-a povestit vesel toate aceste lucruri, ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat lui, ci altcuiva. Plin de umor, plin de viaţă şi fără nicio urmă de regret. Cred că şi când a dat cu pumnul a avut o postură corectă şi după aceea şi-a aranjat imediat cămaşa. Dacă ar fi să-l identific cu câţiva dintre briţii lui ceva mai cunoscuţi aş spune că era un amestec de David Niven, Michael Caine, Sean Connery (în episodul cu faraonii) şi Betty the Second (când îţi explica ceva). Poate că avea ceva şi din comicul Norman Wisdom. Aşa era el, Alan Gordon Potter, scoţianul din Havant, Hampshire, care va trăi mereu în sufletul meu. Se spune că omul moare atunci când mor absolut toţi cei care l-au cunoscut. Alan mai are mulţi ani de acum înainte. Rămâne Rumuruti, câştigătorul.
Două saituri interesante
Joia trecută am participat la un workshop la Casa Minunată, găzduit de colegul şi bunul meu prieten, Adrian Pereş. Au conferenţiat, dacă se poate spune aşa, nişte colegi din America, de la care am avut multe de învăţat. Ne-au dat şi câteva linkuri utile pentru cei care vor să afle informaţiile cele mai noi. www.wemove.org şi http://elearning.strokengine.org. Sunt în limba engleză, dar destul de uşor de înţeles. Sper să vă placă. Dacă mai aveţi alte saituri interesante, sau vreţi informaţii despre anumite afecţiuni, scrieţi la comentarii şi puneţi şi linkurile.
GIGGS VS ANELKA
Sau talentul dublat de muncă versus talentul acompaniat de infatuare, micism, smecherie şi atât. Giggs, un fenomen, Anelka, o eternă speranţă. Când l-am văzut pe Anelka mergând atât de mândru spre minge, atât de cuprins de propria-i măreţie, mi-am dat şi eu seama că va rata. M-am temut şi pentru Giggs, dar mult mai multele ploi suferite, mult mai multele faulturi ce s-au făcut asupra lui, mult mai puţinele “şmecherii” pe care le ştie şi infinita sa seriozitate au făcut ca el să înscrie. De ce nu avem oare şi noi un Giggs? Ce fenomen acest galez talentat, dar fără cine ştie ce fizic, jucător de un singur picior, cu un dribling stupefiant, dar fără sclipirile lui Cristiano Ronaldo, care are însă un şut foarte bun, centrări parcă teleghidate şi un inteligent joc de cap. La vreo 35 de ani. Rămas printre ultimii din vechile gărzi. De-o viaţă la Manchester. El joacă pe ploaie şi nu cade decât dacă este secerat cu fulgi cu tot, adică la faulturi extrem de grosolane. Comparaţi-l o secundă cu forbaliştii noştri, mă rog, cu majoritatea lor. De ce trebuie să ne tăvălim pe jos la cea mai mică atingere, de ce simulăm faulturi incredibile (vezi cazul lui Bratu în ultimul meci Dinamo-Steaua), de ce nu punem cu adevărat osul la bătaie? De ce nu avem “balls”? De ce nu-s toţi cu mentalităţi de “berete verzi”? Poate că avem antrenori slabi la juniori. Nici nu se poate altfel la pleiada de fotbalişti incompleţi care apar la noi. Ba de un picior, fără joc de cap şi fără fizic şi forţă, ba fără alte calităţi decât anumite şmecherii ieftine repetate obsedant. Jucători care ştiu ce să facă doar la ritm lent, la un “na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie” steril, fără verticalizări, fără accelerări, fără sclipiri de geniu. Nu vreau să dau exemple, gândiţi-vă puţin şi dacă puteţi găsi un jucător complet în România e mare lucru. Avem câteva vârfuri, caracterizate însă de o anume inconstanţă. Repet, cred că la juniori nu se lucrează bine. Sunt în afara fenomenului, n-am fost fotbalist şi nici nu am pretenţia de a fi un mare cunoscător. Însă de jos începe totul. Dacă de la juniori creşti un copil care va ajunge cât Dică sau Neaga (adică neglijabili din punct de vedere fizic), fără să-i spui că există cuvintele “detentă”, gol cu capul, plonjoane”, nu ai ce aştepta. Ca să nu mai vorbim de şuturi cu ambele picioare…
Cunosc un tânăr are are şanse să devină fotbalist. Nu-i spun deocamdată numele. Îi dau toate sfaturile de care are nevoie, chestii de antrenament fizic, câteva lucruri la care am impresia că mă pricep. M-am întrebat şi eu ce m-a apucat să insist cu el. N-am găsit răspunsul până aseară. Însă mi-am dat seama uitându-mă la meci. Are privirea lui Ryan, asta e. E SERIOS. Ascultă, întreabă, nu e obraznic, învaţă. Ştie că trebuie să progreseze. Ştie că asta e şansa lui în viaţă, ştie că trebuie să lupte pentru ea şi a înţeles de mic unele lucruri. Printre ele faptul că talentul nu e totul şi că trebuie dublat de muncă şi atitudine. Nu l-am văzut niciodată jucând, dar ceva mă face să cred că va veni o zi în care îl voi vedea. La televizor.
CARPATINI
Am văzut recent nişte câini rasa ciobanesc romanesc carpatin. Adică nu “nişte” câini. Eu îi văd ca pe unii dintre cei mai buni. Extraordinare animale sure “hard” prevăzute cu toate “softurile” necesare pazei în regiunile de munte. Unde indiferent cine vine, ei se descurcă. Indiferent când vine, câtă răutate şi şiretenie are (lupul) sau forţă brută plus şiretenie (ursul). Nici cu omul nu stau foarte rău, adică nu dau înapoi. Când li s-a făcut inventarul n-au primit marche arriere. Evident, mă refer la cei buni dintre ei, probabil că or fi şi uscături. Carpatinii nu sunt foarte grei (cam 50 kg, poate mai puţin), dar bine făcuţi, suficient de înalţi şi extrem de puternici. De un curaj vecin cu nebunia. Şi ce proporţii! Ce mers! Sunt deci şi frumoşi. pe lângă privirea specifică de genul “ce cauţi mă pe-aici?”, pe care parcă au furat-o de la Humphrey Bogart.
Aşa că am fost pentru poate prima oară anul ăsta mândru de România. Între atâţia câini, ai noştri fură “fruncea”. M-am bucurat să văd o rasă sănătoasă, omogenă şi de viitor. Poate la fel de mult m-au impresionat şi crescătorii, Dan Sârbu, Cătălin Ionete şi Marian Dinu. Oameni care au făcut câteva sute bune de kilometri cu vreo 10 câini şi care au dormit în corturi, nu departe de animalele lor. Cred că încet-încet se conturează un nou brand, ciobănescul carpatin. Intraţi pe saiturile de la categoria caini de pe blog şi veţi vedea câteva linkuri spre unele dintre cele mai bune canise din România. Nu vreau să spun nimic despre alte rase, dar ai noştri sunt ca brazii, ca munţii, ca apele repezi. Vă recomand un prieten de o asemenea rasă, care la maturitate intră oriunde pentru tine, un prieten care te apără cu preţul vieţii dacă e cazul, nu unul pe care trebuie să-l salvezi, să-l iei în braţe, care se ascunde după tine sau care o ia vreodată la sănătoasa. Sigur că cititorii acestui blog nu sunt atacaţi de lupi şi urşi în fiecare zi, dar când vă gândiţi să luaţi un câine mare şi puternic care să ceară buletinele celor ce vă calcă în curte (mai ales neinvitaţi), mai uitaţi de nemţi, belgieni, olandezi şi câinii lor, gândiţi-vă dacă nu cumva aţi ieşi mai bine cu ciobăneştii noştri. Din toate punctele de vedere. Sunt loiali, vigilenţi, echilibraţi, dar foarte răi dacă e cazul. Şi nu au tulburări de personalitate, nu se află pe lista de periculoşi a niciunei ţări. Nu se întorc împotriva ta. Respect toţi oamenii care iubesc câinii, dar îi admir pe cei care aleg să crească o rasă românească. Pentru că merită.
URMEAZĂ ALTE INTERVIURI
În curând voi publica alte interviuri cu doi kinetoterapeuţi români care sunt absolvenţi de Oradea şi lucrează în străinătate. Asta pentru că am auzit de multe ori spunându-se că nu ar avea niciun rost să faci Kinetoterapie, pentru că nu-ţi găseşti un loc de muncâ, nu eşti bine plătit şi aşa mai departe. E adevărat că există unele lipsuri şi probleme la nivel naţional, dar… ASTA E O MESERIE CU CARE SE CÂŞTIGĂ BINE ŞI ÎN STRĂINĂTATE. Deci cine vrea, poate. Să văd eu vreun absolvent de drept ce face afară. Nimic. La asta v-aţi gândit? Voi puteţi trăi din masaj până la recunoaşterea diplomei sau până la găsirea unui loc de muncă în kineto. Sau poate că uneori e mai rentabil. Oricum, exemplele bune vor continua pe acest blog. Pentru că există, pentru că avem nevoie de ele. Şi pentru că profesia noastră trebuie respectată, trebuie promovată. De aceea îi rog încă o dată pe alţii care au absolvit la Oradea şi lucrează undeva afară să ne scrie povestea lor. Pentru că sunt destui. Îi aşteptăm.
PILDELE LUI SOLOMON
Am avut perioade în care citeam în fiecare an Pildele lui Solomon, una din porţiunile mele preferate din Biblie. Şi poate una dintre cel mai utile. Citiţi-le şi voi, merită. Le puteţi descărca de aici: pildele-lui-solomon. N-ar fi rău nici să daţi un semn în legătură cu ceea ce credeţi despre ele.
