Aveţi deja o vârstă, poate 20, poate 40 de ani. Poate chiar mai bine. N-aţi avut ocazia şi vă spuneţi că nu are niciun rost să învăţaţi o limbă străină, poate credeţi că e greu, poate că sunt de vină şi “neuronii-oglindă”, care reflectă prea des tot ce spun ceilalţi. “Limbile străine se învaţă numai de mic”, “E prea greu”, “Chiar dacă mă apuc, nu voi avea cu cine să vorbesc”. Deja începeţi să crezi că nu mai puteţi, “ştii, nu e pentru mine”. Gata, frica şi-a făcut intrarea şi o cheamă şi pe vară-sa, inhibarea, care vine cu maşina cu vecinul ei, pesimismul, cel ce îl duce între timp la grădiniţă pe nepotul său, “Nu Pot”. V-aţi gândit vreodată cât de des îl folosiţi pe acest teribil duşman care se numeşte “Nu Pot”? Oare chiar aşa să fie? Nici n-a fost, nici nu va fi. Situaţia de astăzi este însă altfel decât cea de până acum, chiar dacă formularea asta pare prea generală. Efectele globalizării ne cer să vorbim cel puţin o limbă străină. Pentru că altfel avem un handicap. Mare? Nu. Enorm. Foarte greu cuantificabil.
Ce facem ca să schimbăm ceva? Ne apucăm de treabă, ca să-l citez pe bunul meu prieten Alan G. Potter. Am scris în alte posturi despre el, nu revin, spun doar că m-a impresionat foarte mult când m-a anunţat pe un ton foarte serios că el se apucă de limba română. N-ar fi fost nimic dacă nu ar fi avut exact 71 de ani la acea dată. Şi dacă nu era britanic. M-am uitat în ochi lui de scoţian trăit în Africa şi mi-am dat seama că nu e o glumă. Deloc. A plecat şi când s-a întors în România peste vreo 10 luni, vorbea româneşte. Cu accent englezesc. Fenomenală combinaţie, mai ales dacă e originală. Vorbea româneşte mai bine decât multă lume, vorbea destul de corect, scria aproape corect (greşeli facem cu toţii). Cum a ajuns la această performanţă? Prin muncă. La 71 de ani…
Învăţarea unei limbi străine nu e uşoară, mă refer aici la vorbit şi scris, nu la bâlbâieli manelistice învăţate la colţ de stradă sau pe şantier în alte ţări. Bâlbâielile sunt pentru cei care nu cer prea mult de la ei, pentru cei care îşi pot permite aşa ceva. Nu e uşor, însă dacă vă organizaţi, totul devine mult mai simplu. De ce aveţi nevoie? În primul rând de un curs special conceput pentru învăţarea limbii fără profesor. Apoi dicţionare. Nu de 15.000 de cuvinte. Paranteză, să vedeţi de ce. O domnişoară doctor celebră în Oradea mi-a cerut la o şedinţă un dicţionar englez-român. Nefiind la mine acasă, i l-am dat pe primul care mi-a căzut în mână. Ghinion! L-a aruncat pe jos în mai puţin de o secundă, spunându-mi: “Vali, sper că nu e al tău. Cine are la vârsta asta (aveam vreo 29 de ani) dicţionare de 15.000 de cuvinte, nu are mai mult de 1000 de cuvinte în cap!” Am răsuflat uşurat, dicţionarul nu-mi aparţinea. Şi mai uşurat am răsuflat văzând că m-a crezut când am spus că nu era al meu. Deci, dicţionare, din limba străină în limba română şi invers. Nu-s chiar ieftine, dar până la urmă merită investiţia. Adică nu e cine ştie ce, renunţaţi la câteva seri în oraş. Aveţi acum dicţionare, aveţi cursul, mai e nevoie de un caiet sau de un calculator, la alegere. Urmează partea a doua, trebuie să anunţaţi cât mai mulţi prieteni că v-aţi apucat de învăţarea unei limbi străine. Cum adică? De ce oare? Pentru că entuziasmul este o stare de spirit destul de capricioasă, vine şi pleacă, aşa că dacă vă mai piere într-o zi, întrebările prietenilor cu privire la rezultatele demersului început s-ar putea să-l readucă. Doar aţi promis, nu? Şi nu vreţi să fiţi cunoscuţi pentru mulţimea de proiecte abandonate. Nu vă lăsaţi intimidaţi de “mai mult ca perfecţi”. Ăştia sunt în general oameni care au învăţat o limbă străină de mici, excelează oarecum şi vă lasă să vedeţi asta în fiecare clipă. Vă dau lecţii, vă corectează, luându-vă de sus: “Nu se poate, nici atâta nu ştiai?”. Ei s-ar putea să nu aibă alte calităţi şi până la urmă scopul vostru nu este analiza frazei, sau recenzia de carte, ci exprimarea fluentă, dacă se poate fără greşeli, citirea, înţelegerea şi traducerea unui text de specialitate. Şi nu uitaţi că fiecare are ritmul propriu, un anume talent pentru acest domeniu, disponibilităţi specifice de timp. Nu vă fixaţi obiective prea îndrăzneţe, dar nici nu trageţi de timp aiurea. Când învăţam limbi străine folosind tot ceea ce am menţionat mai sus, lucram uneori şi şase ore pe zi. Aproape zilnic. În mod normal, cu un curs bun, într-un an aţi putea ajunge la un nivel bun, sau chiar excelent, în funcţie de cât de mult vă implicaţi. Adică de minimum trei ori pe săptămână timp de două ore. Şi nu vă faceţi probleme cu cine o să vorbiţi. Dacă vă conectaţi la norul spiritual al celor care învaţă limbi străine, vor apărea şi cei cu care să puteţi vorbi. Unele statistici spun că numai 4% dintre oameni vorbesc 4 limbi străine. Pentru că numai 4 % au înţeles cât de important este acest lucru. De asemenea, numai 4% au muncit mai mult decât ceilalţi.
Începeţi, nu mai pierdeţi timpul! Gândiţi-vă cât aveţi de recuperat. Şi de câştigat. Veţi deveni alţi oameni, care vor vrea şi ei să devină alţi oameni, numai în sensul bun al cuvântului.
