Prima pagină > ALAN GORDON POTTER > DESPRE ALAN GORDON POTTER

DESPRE ALAN GORDON POTTER


Am promis pe un post anterior mai multe despre prietenul meu scoţian, Alan. Când avea în jur de 72 de ani a venit din nou în România, aşa cum venea deja de câţiva ani, singur. Stătea la Universitatea Baptistă, unde era atunci rector John Lenton, cel căruia comunitatea baptistă din Oradea îi datorează multe. Domnul Lenton a fost cândva o persoană foarte importantă la American Express şi a fost elevul lui Alan la franceză sau germană pe vremea când acesta se afla în Kenya. Iar domnul Potter fusese profesor de franceză şi germană în Africa, vreme de 17 ani. Aşa că John era foarte drăguţ şi-l găzduia în fiecare vară pe fostul său profesor, care făcea voluntariat şi aducea fonduri pentru Leagănul de Copii din Oradea, cel de lângă F.C. Bihor. Să revenim la povestea noastră. Îl văd într-o zi pe Alan cu un rucsac mic în spate, pregătit ca de o excursie. Îl întreb unde merge şi îmi răspunde că vrea să vadă castelul lui Dracula. Singur, la 72 de ani s-a dus la Braşov şi de acolo la Bran. L-am întrebat de ce nu mai ia pe cineva cu el şi mi-a răspuns că ar pierde „gustul aventurii”. Asta era calitatea lui de bază, sau una dintre ele, aventura. Prin asta rămânea mereu un spirit tănăr, în ciuda unui trup care îmbătrânea. Era întotdeauna gata să plece undeva, într-un loc interesant, să facă ceva nou, inerţia nu-i fusese pusă în bagaje de ursitoare. Era un spirit liber şi puternic. Unul care a urcat de două ori pe Kilimanjaro. Ce mă face pe mine să scriu despre el? Poate faptul că am fost buni prieteni, poate pentru că e o experienţă minunată să ai un prieten dintr-o altă ţară, mai ales dintr-o altă generaţie şi mai ales un prieten care dăduse mâna cu regina Angliei (am văzut poza, mi-a plăcut ideea în sine). Scriu despre acest om în virtutea proverbului care spune că murim atunci când nimeni dintre cei care ne cunoşteau nu mai este în viaţă. Hai să vă povestesc cum l-am cunoscut. Eram în 1999 la Fundaţia de Scleroză Multiplă, împreună cu preotul Cristian Masaric, care era îmbrăcat în haine civile absolut obişnuite. Precizarea nu e aiurea pusă. Apare un grup de străini între care văd un old-boy nu prea înalt şi nici ieşit din comun, dar cu o privire extrem de pătrunzătoare. Avea ceva, acel ceva care te face să-i dai atenţie, să aştepţi să se declanşeze momentul de unicitate, replica ce te face să rămâi perplex sau să-ţi dai seama că eşti în prezenţa unui om deosebit, special. Stăm de vorbă, îmi dau seama că tipul e inteligent, cult şi cu simţul umorului, dar îl întreabă la un moment dat pe Cristi: „What do you think about that, father?” „Father”? L-am întrebat de unde ştie că e preot şi mi-a răspuns că e medium. Nici eu nu mă las şi-i spun că dacă el e medium, eu vorbesc swahili. Face ochii mari, nu-i vine să creadă (eu n-aveam de unde să ştiu că el stătuse în Africa) şi spune ceva în swahili, o limbă pe care o vorbea fluent. Inspiraţia de moment mă face să repet întocmai ceea ce a spus el, deşi era cam lungă expresia (sau expresiile). Iar face ochii mari şi mă întreabă unde am învăţat-o, dacă am fost în Kenya şi aşa mai departe. I-am explicat stânjenit că nu fusese vorba decât despre o repetare după ureche a ceea ce auzisem. În momentul acela a început una dintre cele mai frumoase prietenii din viaţa mea. Am învăţat foarte multe despre acest om, despre englezi, scoţieni şi irlandezi, despre Marea Britanie, despre limbile engleză şi franceză („cordon bleu”, nu „gordon bleu”, cum mai scriu unii de pe la noi în listele de meniu de la restaurante), despre Africa, triburi, Rhodesian Ridgeback şi aşteptam cu nerăbdare să vină vara să-l văd din nou. Mai ales că avea o anumită vârstă. Era un tip cu un simţ al umorului deosebit şi una dintre cele mai bune farse pe care le-a făcut vreodată (şi pe care eu am auzit-o), mai ales că s-a desfăşurat la nivel înalt, a fost cea servită delegaţiei Republicii Democrate Germane, la proclamarea independenţei Kenyei. Pe asta însă o voi povesti data viitoare. Până atunci vă rog să daţi mai multă atenţie bătrânilor de lângă voi. Pentru că de cele mai multe ori nu ştiţi câte puteţi învăţa de la ei.

Categorii:ALAN GORDON POTTER
  1. Corina Matei
    27 Martie, 2008 la 6:19 am

    Frumoasa povestioara legata de prietenie si aventajele ei, mai ales cand e vorba de prietenie cu oameni varstnici! Cred ca e foarte buna reflectia „Cine n-are batrani sa-si cumpere!”, ma leg de asta facand apel si la o idee sustinuta de Alecu Russo (din pacate nu pot cita, ci doar expune esenta bineinteles, cu riscul modificarii aparute de trecerea acesteia prin filtrul propriu), e important in viata sa devi/sa ajungi intelept in tinerete, la batranete asta nu te mai ajuta foarte mult. Iata de ce „incurajez” si eu prietenia cu astfel de pesoane, de la care putem invata atat de multe cum spui si tu Vali.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: