Arhiva

Archive for the ‘ALAN GORDON POTTER’ Category

CATEVA SUGESTII

15 ianuarie, 2012 3 comentarii

Ani de zile v-am tot bătut la cap (da, aceasta este expresia) să învăţaţi limba franceză, dar poate că niciodată nu am enumerat chiar toate motivele pentru care ar trebui s-o faceti. Ca să trecem direct la subiect, iată două dintre ele:

http://www.home-coach.com/massage_shiatsu.php

http://www.physiorama.com/annonces/offres_salaries.html

ELENA PAGU

17 septembrie, 2011 3 comentarii

De multă vreme nu m-a mai impresionat cineva aşa…  Cred că de când stăteam de vorbă cu Alan Gordon Potter.

http://www.gsp.ro/gsp-special/superreportaje/elena-pagu-alearga-asa-cum-iti-faci-rugaciunea-178581.html

O voi da exemplu în toate cursurile mele. Ever. Respect, doamnă!

COŞBUC

5 ianuarie, 2011 Lasă un comentariu

Pentru mine, 2010 a fost cel mai bun din viaţă şi a stat sub semnul lui George Coşbuc, poetul meu preferat.

Poezia de azi o dedic tuturor celor care şi-au rupt dinţii degeaba de-a lungul anilor, încercând să mă muşte. Wink, Big Grin…

http://ro.wikisource.org/wiki/Apoi_vezi

Categorii:ALAN GORDON POTTER

ÎNVĂŢAŢI (ÎNCĂ) O LIMBĂ STRĂINĂ

3 martie, 2009 8 comentarii

Aveţi deja o vârstă, poate 20, poate 40 de ani. Poate chiar mai bine. N-aţi avut ocazia şi vă spuneţi că nu are niciun rost să învăţaţi o limbă străină, poate credeţi că e greu, poate că sunt de vină şi „neuronii-oglindă”, care reflectă prea des tot ce spun ceilalţi. „Limbile străine se învaţă numai de mic”, „E prea greu”, „Chiar dacă mă apuc, nu voi avea cu cine să vorbesc”. Deja începeţi să crezi că nu mai puteţi, „ştii, nu e pentru mine”. Gata, frica şi-a făcut intrarea şi o cheamă şi pe vară-sa, inhibarea, care vine cu maşina cu vecinul ei, pesimismul, cel ce îl duce între timp la grădiniţă pe nepotul său, „Nu Pot”.  V-aţi gândit vreodată cât de des îl folosiţi pe acest teribil duşman care se numeşte „Nu Pot”? Oare chiar aşa să fie? Nici n-a fost, nici nu va fi. Situaţia de astăzi este însă altfel decât cea de până acum, chiar dacă formularea asta pare prea generală. Efectele globalizării ne cer să vorbim cel puţin o limbă străină. Pentru că altfel avem un handicap. Mare? Nu. Enorm. Foarte greu cuantificabil.

Ce facem ca să schimbăm ceva? Ne apucăm de treabă, ca să-l citez pe bunul meu prieten Alan G. Potter. Am scris în alte posturi despre el, nu revin, spun doar că m-a impresionat foarte mult când m-a anunţat pe un ton foarte serios că el se apucă de limba română. N-ar fi fost nimic dacă nu ar fi avut exact 71 de ani la acea dată. Şi dacă nu era britanic. M-am uitat în ochii lui de scoţian trăit în Africa şi mi-am dat seama că nu e o glumă. Deloc. A plecat şi când s-a întors  în România peste vreo 10 luni, vorbea româneşte. Cu accent englezesc. Fenomenală combinaţie, mai ales dacă e originală. Vorbea româneşte mai bine decât multă lume, vorbea destul de corect, scria aproape corect (greşeli facem cu toţii). Cum a ajuns la această performanţă? Prin muncă. La 71 de ani…

Învăţarea unei limbi străine nu e uşoară, mă refer aici la vorbit şi scris, nu la bâlbâieli manelistice învăţate la colţ de stradă sau pe şantier în alte ţări. Bâlbâielile sunt pentru cei care nu cer prea mult de la ei, pentru cei care îşi pot permite aşa ceva. Nu e uşor, însă dacă vă organizaţi, totul devine mult mai simplu. De ce aveţi nevoie? În primul rând de un curs special conceput pentru învăţarea limbii fără profesor. Apoi dicţionare. Nu de 15.000 de cuvinte. Paranteză, să vedeţi de ce. O  domnişoară doctor celebră în Oradea mi-a cerut la o şedinţă un dicţionar englez-român. Nefiind la mine acasă, i l-am dat pe primul care mi-a căzut în mână. Ghinion! L-a aruncat pe jos în mai puţin de o secundă, spunându-mi: „Vali, sper că nu e al tău. Cine are la vârsta asta (aveam vreo 29 de ani) dicţionare de 15.000 de cuvinte, nu are mai mult de 1000 de cuvinte în cap!” Am răsuflat uşurat, dicţionarul nu-mi aparţinea. Şi mai uşurat am răsuflat văzând că m-a crezut când am spus că nu era al meu. Deci, dicţionare, din limba străină în limba română şi invers. Nu-s chiar ieftine, dar până la urmă merită investiţia. Adică nu e cine ştie ce, renunţaţi la câteva seri în oraş. Aveţi acum dicţionare, aveţi cursul, mai e nevoie de un caiet sau de un calculator, la alegere. Urmează partea a doua, trebuie să anunţaţi cât mai mulţi prieteni că v-aţi apucat de învăţarea unei limbi străine. Cum adică? De ce oare? Pentru că entuziasmul este o stare de spirit destul de capricioasă, vine şi pleacă, aşa că dacă vă mai piere într-o zi, întrebările prietenilor cu privire la rezultatele demersului început s-ar putea să-l readucă. Doar aţi promis, nu? Şi nu vreţi să fiţi cunoscuţi pentru mulţimea de proiecte abandonate. Nu vă lăsaţi intimidaţi de „mai mult ca perfecţi”. Ăştia sunt în general oameni care au învăţat o limbă străină de mici, excelează oarecum şi vă lasă să vedeţi asta în fiecare clipă. Vă dau lecţii, vă corectează, luându-vă de sus: „Nu se poate, nici atâta nu ştiai?”. Ei s-ar putea să nu aibă alte calităţi şi până la urmă scopul vostru nu este analiza frazei, sau recenzia de carte, ci exprimarea fluentă, dacă se poate fără greşeli, citirea, înţelegerea şi traducerea unui text de specialitate. Şi nu uitaţi că fiecare are ritmul propriu, un anume talent pentru acest domeniu, disponibilităţi specifice de timp. Nu vă fixaţi obiective prea îndrăzneţe, dar nici nu trageţi de timp aiurea. Când învăţam limbi străine folosind tot ceea ce am menţionat mai sus, lucram uneori şi şase ore pe zi. Aproape zilnic. În mod normal, cu un curs bun, într-un an aţi putea ajunge la un nivel bun, sau chiar excelent, în funcţie de cât de mult vă implicaţi. Adică de minimum trei ori pe săptămână timp de două ore. Şi nu vă faceţi probleme cu cine o să vorbiţi. Dacă vă conectaţi la norul spiritual al celor care învaţă limbi străine, vor apărea şi cei cu care să puteţi vorbi. Unele statistici spun că numai 4% dintre oameni vorbesc 4 limbi străine. Pentru că numai 4 % au înţeles cât de important este acest lucru. De asemenea, numai 4% au muncit mai mult decât ceilalţi.

Începeţi, nu mai pierdeţi timpul! Gândiţi-vă cât aveţi de recuperat. Şi de câştigat. Veţi deveni alţi oameni, care vor vrea şi ei să devină alţi oameni, numai în sensul bun al cuvântului.

Alan Gordon Potter, a tennis player

Am tot scris despre Alan Gordon Potter, dar nu am pus nicio poză cu el. O fac acum. Aici era la un turneu de tenis în Anglia. Îmi amintesc cum îmi povestea prin 1998 despre Ilie Năstase şi Ţiriac, pe care avusese ocazia să-i vadă la Wimbledon şi Rolland Garros. Pentru noi era un vis să vedem live acele turnee şi nu sunt decât 10 ani de atunci. Ştiu că pe Năstase nu-l prea iubeau englezii, deoarece era „too tricky”, adică prea şmecher pentru ei.

Categorii:ALAN GORDON POTTER

The Old Scot and the Romanian Gipsies

25 mai, 2008 2 comentarii

După cum probabil v-aţi dat seama, The Old Scot(sman) era bunul meu prieten Alan. Care călătorea odată cu tramvaiul prin zona Cantemir-Nufărul. Alb şi aerian. Bine îmbrăcat, genul „hăsta are love la el”. Aşa l-or fi recepţionat vreo şapte-opt ţigani 3 bărbaţi, restul puradei şi pirande, care mergeau şi ei pe aceeaşi rută şi care reuşiseră să golească aproape complet un vagon de călători (remorca). Cum, de ce? Ultimele lor duşuri fuseseră făcute pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Parcă-i văd (eu ştiu totul doar din povestea lui). „Pralo, hăsta-i a nost!” El era la ora aceea un tip cam la 70 de ani, cu un fizic să-i zicem de trecător. Comun. Au vrut să-i ia portofelul, şi-au dat seama cu viclenia specifică rasei lor că e vorba de un străin, de cineva nou pe aici. S-au aruncat ca vulturii asupra lui. Mare greşeală! Scoţianul făcuse armata în Germania de Est şi trăise 17 ani în Kenya printre negri. Aşa că ştia ce are de făcut. Ţiganii, zicea el, ca şi africanii, nu se organizează bine, atacă haotic, nu gândesc. Au o anume inerţie, se nasc gata obosiţi. Au încercat să-i scoată portofelul din buzunar, dar el fără să emită vreun sunet a început să dea cu pumnii în stânga şi-n dreapta. Dădea tare, îmi amintesc şi acum cum m-a lovit pe mine cu mingea la un meci de tenis. Am avut dureri vreo două zile. Avea o forţă incredibilă pentru cineva de vârsta lui. A dat şi în pirande, n-avea ce face. A primit şi el nişte palme combinate cu zgârieturi  şi chirăieli, dar în scurt timp ţiganii au dat înapoi. Au văzut că nu merge repede şi au cedat. Cred că şi-au imaginat că au în faţa lor vreun poliţist pensionar care ştie şi box. Sau cine ştie ce nebun care n-avea de lucru. Sau ce le-o mai fi trecut prin mintea lor „a ţigănească”. Nu i-au furat nimic. A rămas cu paşaportul şi portofelul intacte, chiar dacă şi le-a cules de pe jos pentru că le scăpase în toiul luptei. Mi-a povestit foarte mândru că „nu ştiau the gipsies (balaoacheşii) cu cine au de-a face…”.  Sigur că au mai văzut şi alţi oameni scenele, sigur că ţiganii erau mărunţei, amărâţi, probabil flămânzi şi extrem de curajoşi, după cum bine ştim noi ce le poate pielea, dar ideea de a lupta (to fight) într-o asemenea situaţie mi s-a părut de-a dreptul deosebită. „I punched in the nose the one who seemed to be the boss”. Deci nu numai tupeu, ci şi strategie. Inteligenţă. Curaj. Mi-a spus că dacă un grup de asemenea oameni se apropie de tine şi te-ai prins ce intenţii au, trebuie să dai cât poţi în cel care pare şeful. Ştia el ce ştia. Poate avea experienţe cu africanii… Mi-a povestit vesel toate aceste lucruri, ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat lui, ci altcuiva. Plin de umor, plin de viaţă şi fără nicio urmă de regret. Cred că şi când a dat cu pumnul a avut o postură corectă şi după aceea şi-a aranjat imediat cămaşa. Dacă ar fi să-l identific cu câţiva dintre briţii lui ceva mai cunoscuţi aş spune că era un amestec de David Niven, Michael Caine, Sean Connery (în episodul cu faraonii) şi Betty the Second (când îţi explica ceva). Poate că avea ceva şi din comicul Norman Wisdom. Aşa era el, Alan Gordon Potter, scoţianul din Havant, Hampshire, care va trăi mereu în sufletul meu. Se spune că omul moare atunci când mor absolut toţi cei care l-au cunoscut. Alan mai are mulţi ani de acum înainte. Rămâne Rumuruti, câştigătorul.

Categorii:ALAN GORDON POTTER

A.G. POTTER ŞI DELEGAŢIA REPUBLICII DEMOCRATE GERMANE

29 martie, 2008 4 comentarii

Am spus într-un post anterior că Alan era profesor de germană şi franceză. La ora când Kenya îşi declara independenţă el cred că avea cam 40 de ani. Vârsta la care începe viaţa, spunea Balzac. Sau se termină (la figurat, dar pentru mulţi). Era interpretul oficial al delegaţiei RDG. Nu mai văzuse demult comunişti. Şi nici genul pe care-l cunoaştem atât de bine, adică cei care-i suspectează pe toţi de toate. Uneori fie şi numai pentru că există. Delegaţia era formată din patru persoane, Hans, Rudolf, Peter şi Karl. Peter era ceva mai apropiat de vârsta lui Alan, restul băteau spre şaizeci. Scorţoşi, închişi, orgolioşi. Scrutători, nişte adevăraţi vulturi. Căliţi în ascuţirea luptei de clasă. Foşti propagandişti de frunte. Nu scoteau nicio vorbă în afară de cele necesare sau oficiale. AG parcă era pe un câmp minat, însă ştia leacul, avea ac de cojocul lor, pentru că aşa era el, „un hâtru bun de glume”, cum ar fi spus nea Nelu Creangă, de l-ar fi cunoscut. A văzut că Peter nu-şi admiră prea zelos conaţionalii şi l-a invitat la o bere fără să ştie ceilalţi. Fritzului îi cam plăcea licoarea şi după cum se ştie, aceasta are darul dezlegării limbilor. După 2×5 (five for everyone) au pus la cale o şotie. Alan l-a rugat pe Peter să-i povestească în amănunt viaţa fiecăruia dintre cei trei colegi cu care venise. Se şi nimeriseră amândoi genul cu înlinaţie maximă spre detalii. Deh, planetele… Adrese, nume de fii, fiice, neveste, nepoţi, fraţi, surori, mărci de maşini (aici a fost ceva mai uşor). Mă rog, aproape tot. Sugativă era scoţianul nostru. A ţinut minte totul, după cum îl cunosc o mai fi pus şi de la el (am uitat să spun că făcuse armata în RFG, cunoştea psihologia neamţului). Într-o pauză, obligat fiind să stea cu germanii într-o cabină extrem de călduroasă (nu era aer condiţionat în Kenya la ora aceea) pentru că aceştia nu ieşeau să „piardă timpul” le-a spus că e medium şi poate citi viitorul. Extrem de sigur pe el, serios şi cu o privire fixă. Comuniştii au izbucnit în râs. „Fugi de-aici cu prostiile astea!” AG nu s-a lăsat, până la urmă a ajuns să le ghicească-n palmă. Un întreg spectacol de teatru. Clasicele ridicări din sprâncene însoţite de zâmbete enigmatice, de „I knew it” (evident în germană) şi clătinări şovăitoare din cap. Vă scutesc de mai multe detalii, spun doar că le-a „ghicit” tot. Le-a spus numele nevestelor, fiilor, fiicelor, nepoţilor şi aşa mai departe. Mărcile maşinilor (Wartburg, Volga, Trabant), şcolile absolvite, anii în care fuseseră promovaţi. Tot ce ştia de la Peter. Însă avea un dar special de a face pe mediumul. Speciaaaal! A intrat atât de adânc în minţile lor, încât nemţii au rămas „muţi”. Bineînţeles că i-a ghicit şi lui Peter, care îi făcea jocul. Imaginaţi-vă ce era în mintea adepţilor lui Marx. Au tremurat, nu le-a venit să creadă, un imens amestec de teamă, frustrare şi nesiguranţă(erau în Africa, unde ghicitorii, clarvăzătorii şi ceilaţi colegi de-ai lor de breasă sunt la ei acasă) a pus stăpânire pe creierele lor. „Nu se poate! Nouă să ni se întâmple aşa ceva? Nouă?” AG a fost crud. I-a lăsat vreo oră să fiarbă, abia stăpânindu-şi râsul. Un risc, căci oamenii aceia aveau nişte funcţii în ţara lor. Dacă n-ar fi „paralizat” puteau face scandal, se putea simţi luaţi în râs, însă impactul a fost prea puternic. Poate că ar fi rămas şi mai multă vreme aşa, netrecându-le prin cap că vreunul de-al lor ar fi putut „sufla”, însă în cele din urmă le-a povestit că totul nu a fost decât o farsă, ăia au rămas şi mai „muţi”, li s-a explicat totul şi care credeţi că a fost reacţia lor? Nu, n-au făcut scandal, nu, n-au protestat la nivel diplomatic şi nu, n-au ţipat la mult mai tânărul lor interpret. Dimpotrivă, au râs una bună şi în următoarele zile cât a mai durat conferinţa au ieşit împreună în fiecare seară, au băut bere, au făcut chiar glume pe seama regimului lor (din cele foarte uşoare, pentru că fiecare avea ca second job să-i spioneze pe ceilalţi). Oricum, s-au deschis, au rupt barierele autoimpuse. Iar pentru Alan, „a fantastically boring job” a devenit „a very pleasant one”. Pentru că avea sclipiri de geniu. Şi poate era neam cu Harry Potter…

Categorii:ALAN GORDON POTTER